Bocet pentru Tatiana (Adrian Paunescu)

    Se-aliniază ştirile atroce,
    Sub care omul bâjbâie înfrânt,
    Şi, Doamne, cum peste această voce
    Accepţi să pună un gropar pământ?

    Neverosimil se întâmplă toate
    Furtunile au rupt pe străzi copaci,
    În toate casele de sănătate
    Nu mai există loc, pentru săraci.

    Asfixiaţi de epoca mizeră,
    Ne amăgim că vom scăpa în cer,
    Dar moartea, zilnic, printre noi prosperă
    Şi taxe pentru ea ni se şi cer

    De-a-ndoaselea e rânduit destinul,
    E greu şi pe pământ, şi sub pământ
    Şi între noi ne măcinăm continuu
    Şi nimenea nu e de neînfrânt.

    De-un timp încoace, farsa ne îngână,
    În permanentă stare de război,
    Purtăm în palme propria ţărână
    Şi ne mirăm că seamănă cu noi

    Şi, Doamne, se acutizează rana
    Şi te-am ruga, ai grijă, dacă vrei,
    S-o ţii în preajma Ta pe Tatiana,
    Punând pământ de flori pe vocea ei.

    Pe-aici, e o dezordine cumplită,
    Mor tineri mulţi şi îi petrec bătrâni,
    E, poate, cea din urmă reuşită
    A Mioriţei scăpătând la stâni

    Şi totuşi ce delir de ştiri atroce,
    Furtunile au dărâmat păduri
    Şi merge în pământ această voce,
    De ce de ea nu vrei să te înduri?

    Învaţă însăşi ploaia să murmure
    Un cântec trist, dar moartea-i spune “Taci”,
    Copacii rătăcesc fără pădure,
    Pădurea moare fără de copaci.

      (07.08.2009 – Adrian Păunescu)

      Ganditul este un sport periculos. Doare cumplit si supara pe cei din jur.

      – Repetabila Povara –

      de Adrian Paunescu

      Cine are parinti, pe pamant nu in gand
      Mai aude si-n somn ochii lumii plangand
      Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
      Astazi imbatranind ne e dor de parinti.

      Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc
      De atatia copii si de-atat nenoroc
      Niste cruci, inca vii, respirand tot mai greu,
      Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.

      Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
      Care stiu dureros ce e suta de lei.
      De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
      Nu conteaza deloc, ei albira de dor
      Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
      Cata munca in plus, si ce chin, cat nesomn!

      Chiar acuma, cand scriu, ca si cand as urla,
      Eu ii stiu si ii simt, patimind undeva.
      Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamani
      Fii batrani ce suntem, cu parintii batrani
      Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,
      Daca nu au murit tristi in casele lor…
      Intre ei si copii e-o prasila de caini,
      Si e umbra de plumb a preazilnicei paini.

      Cine are parinti, pe pamant nu in gand,
      Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.
      Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii
      Nu copil de parinti, ci parinte de fii.

      Ochii lumii plangand, lacrimi multe s-au plans
      Insa pentru potop, inca nu-i de ajuns.
      Mai avem noi parinti? Mai au dansii copii?
      Pe pamantul de cruci, numai om sa nu fii.

      Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
      Intr-un biet orasel, intr-o zare de sat,
      Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi
      Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
      Si ca niste stafii, ies arare la porti
      Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

      Cine are parinti, inca nu e pierdut,
      Cine are parinti are înca trecut.
      Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pana-aci,
      Unde-avem si noi insine ai nostri copii.
      Enervanti pot parea, cand n-ai ce sa-i mai rogi,
      Si in genere sunt si nitel pisalogi.
      Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
      Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,
      Cocosati, cocarjati, intr-un ritm infernal,
      Te întreaba de stii pe vre-un sef de spital.
      Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,
      Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?
      Ca povara îi simti si ei stiu ca-i asa
      Si se uita la tine ca si când te-ar ruga…

      Mai avem, mai avem scurta vreme de dus
      Pe constiinta povara acestui apus
      Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
      Se vor imputina cei ce n-au si ne cer.
      Iar cand vom începe si noi a simti
      Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,
      Si abia intr-un trist si departe tarziu,
      Cand vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
      Vom pricepe de ce fiii uita curand,
      Si nu vad nici un ochi de pe lume plangand,
      Si de ce anca nu e potop pe cuprins,
      Desi ploua mereu, desi pururi a nins,
      Desi lumea in care parinti am ajuns
      De-o vecie-i mereu zguduita de plans.